Strategia învăţării reduse la absurd

Dead line 1 săptămână. Adică azi e sâmbătă şi examenul este sâmbăta viitoare.

Sâmbătă: Trezirea mahmură la ora 11. Pentru că ieri (adică vineri) a fost seara de ieşit în oraş cu prietenii.

Urmează plimbatu’ prin casă fără rost. După vreo 2 ore de făcut potecă, realizat inefectivitatea situaţie. Dat 2 palme, scuturat capul. Nici o schimbare. Se merge la baie, se face un duş lung de jumătate de oră, cam cât stau şi fetele în cadă. Parcă după duş se simte capul puţin mai limpede.

Surpriză, duşul ăsta mi-a deschis şi apetitul. Mers la bucătărie, pregătit o masă de prânz absolut delicioasă. Surpriză iar, efectul duşului a trecut, după masa asta copioasă parcă se merită un somn de frumuseţe.

Zzzzzz… urmează reîncărcarea bateriilor până pe la 17:30. Ar mai fi continuat, dar un ceas setat strategic la ora respectivă mă trezeşte.

Plimbări buimace prin casă, ieşit în balcon la aer, pentru a ne limpezi. Realizez starea de fapt. Deşi tocmai m-am trezit, nu am nici un chef de învăţat. Ceva muzică, ceva browsing, ceva ştiri TV în fundal.

Se face seara şi prietenii de ieri sună. E sâmbătă, nu se stă în casă. Nu îmi permit să îi contrazic.

Duminică. Buimac. Trezit. Balcon. Soare. Tui gura măsii ce străluceşte. Urmează în mare programul ineficient de sâmbătă. Realizez gravitatea situaţie :mâine începe săptămâna, mers la job, timp rămas pentru învăţat, (fără azi) 5 zile. Fac un efort inuman să mă apuc să învăţ. Îmi dau seama că nu găsesc cartea, mă prăbuşesc sfârşit în fotoliu. S-a dus dracu şi ziua asta… Pe seară, ca să nu mă simt complet nefolositor, decid să schimb profilul activităţii. Curat în cameră şi în şifonier. Mă plictisesc pe la jumătatea şifonierului. Haos mai rău ca înainte. Adorm sub sentimentul acut al vinovăţiei.

Luni. Prima zi de muncă. Toată lumea ştie cum e lunea la muncă. Nu intru în detalii. După program plec acasă hotărât să învăţ. Cheful dispare subit, pe undeva pe la jumătatea drumului.
Ajung acasă, mănânc ceva, realizez că am nevoie de o gură de aer. Restul zilei îl petrec în cel mai variat mod posibil. Adică orice altceva decât să învăţ.

Marţi. A doua zi după luni. Toată lumea ştie cum e marţea. Nu mai detaliez. Beau un Red Bull. Are efect instant. Îmi dau seama că nu mai am decât 4 zile până la examen, după program plec acasă să mă apuc de studiu. Cheful persistă, ciudat. Simt undeva, o presiune uşoară în aer. Mai sunt doar 4 zile! Incluzând-o pe asta. Găsesc inexplicabil cartea. Mă apuc să învăţ.

Sună prietena. Cică dacă nu am chef de plimbare prin parc. Cheful de învăţat se dispersează ca un abur fin în următoarele 3 secunde. Ok, în jumătate de oră sunt la tine. Plimbarea nu pare tocmai ok, undeva pluteşte un sentiment de vinovăţie, dezamăgire interioară, ideea că nu pot ceda tentaţiilor ieftine în loc să pun mână să învăţ ca un băiat serios ce pretind că sunt.

Presiunea creşte, plimbarea se termină brusc cu o expresie romantică şi fină de genul: „Băăă, hai că mă duc acasă să învăţ”. Oscuză ieftină, pentru că ajuns acasă, nici urmă de învăţat. Sentimentul de vinovăţie capătă proporţii gigantice. Mă simt brusc obosit şi îmi dau seama că trebuie să schimb „ceva”.

Mă pun în pat, dar nu reuşesc să adorm, sunt agitat şi stresat. Scheme, planuri, strategii. Apare brusc din mâneca, AS-ul. Am să aplic tehnica „time distortion”. Aaaaa???? Ce e aia?

Adică, în loc să învăţ seara după job, am să mă trezesc mai devreme şi am să învăţ şi dimineaţa. Matematic situaţia pare bine. Din trei zile rămase, am scos 6 „mini-sesiuni” de învăţat.

Miercuri. Dimineaţa. Trezit la ora 6, durează cam 30 minute să îşi facă efect cofeina. Citesc câte ceva, definiţii, exemple, etc. Hm…

Apoi servici, mai bag un Red Bull. Parcă şi ăsta are efect. Ajung acasă, încep să învăţ, parcă nu am nici un chef. Petrec restul zilei frecând menta.

Joi. Dimineaţa. Realizez iar gravitatea situaţiei. Replanific planul de învăţat. Nu are rost să insist pe învăţatul temeinic cu cartea în braţe. Ce dracu, asta e pentru tocilari, nu pentru descurcăreţi meseriaşi aşa ca mine… Până la urmă examenul este grilă, dacă fac grilele şi rezolv 2 din cele 35 de probleme din carte şi imposibil să nu iau.

Împart timpul rămas, rezultă 4 sesiuni de învăţat, pun grilele să le termin până diseară şi problemele pentru vineri.

Încep şi citesc grile, treaba pare simplă. Majoritatea raspunsurilor le ştiu.

Servici. Pe la 3 mă ia durerea de cap. Ajung acasă, durerea deja nu mai poate fi suportată. Mai beau un RedBull, un algocalmin (vechea reţetă de succes) şi mă apuc iar de grile. Ora 12 noaptea, am parcurs cam jumătate din grile, iar răspunsurile sunt din ce în ce mai dificile şi sunt nevoit tot mai des să mă uit la rezolvările de la sfârşit. Mă pun în pat cu gândul la ce o să fac mâine.

Realizez că îmi trebuie timp suplimentar, ora 6 e prea târziu pun ceasul la 4.

Vineri. Dimineaţa. Ora 4. Buimac, beau cafeau, rezolv febril grile. Deja situaţia e complicată. Mă uit mai mereu la răspunsuri. Decid că randamentu’ la grile este scăzut şi mă apuc de rezolvat probleme. Surprinzător aici, treaba merge excelent. Rezolv probleme în veselie.

Servici, Red Bull. Nici un efect.

Seara. Termin problemele, capul îmi bubuie. Mă uit la jumătatea de grile de mi-a mai rămas, oftez adânc şi mă apuc de ele. Se face ora 12, mai am cam un sfert. Ceasul programat la 4, urmează 4 ore de somn agitat.

Sâmbătă dimineaţa. Ora 4. Iau porţia de cofeină, mă trezesc rapid. Nu simt oboseala. Rezolv febril şi restul de grile, într-o oră sunt gata cu toată materia (grile + probleme) parcursă. Deja în capul meu totul este razna, bubuie de informaţii.

Îmi dau seama cât de bine ar fi fost să mai fi avut o zi, ca să pot să recapitulez materia.

Îmi dau seama că este al ţâşpelea examen la care mă duc insuficient pregătit.

Îmi jur pentru a ţâşpea oară că este ultima oară când am să mai fac asta.

Promit pentru a ţâşpea oară ca am să mă fac băiat harnic şi serios.

Examenul este la 9. La 6 mă îmbrac, la 6.45 cobor la maşină, gata să plec. Tui gura măsii, iar nu e benzină. Calculez ce înseamnă timpul pierdut cu alimentarea, concluzionez că va trebui să merg mai repede. Alimentez rapid, mă răstesc la casiera care era dusă cu pluta printr-un colţ al OMV-ului, asta mirată vine repede, îmi ia banii, pune ştampila…

La 7 fix ies pe centură. Setez pilotul automat la 135km/h. După 75 km, încep frânările dese, mulţi care se bagă în depăşire, îmi fac griji ce se va întâmpla dacă o să rămân prins în trafic. Cresc viteza la 145km/h.

La ora 7:48 incredibil intru în Bucureşti. Fix 48 minute pe autostradă. Nu e chiar rău. Ar veni în plus 12 minute preţioase.

Mă opresc doar la 4 semafoare de la intrare până în spate la Unirea, viteză cât cuprinde, 80-90km/h printr-un Bucureşti adormit şi liber. La 8:14 minute ajung la destinaţie. WTF???? Parcă trebuia să ajung la 9.

Dacă tot mi-au mai rămas 45 minute, mă apuc de recapitulat grile. Ignor sfaturile prietenoase ale unor colegi şi ei matinali: „Nu mai învăţa că acu le faci varză”.

Începe examenul. Îmi dau seama că cele 45 de minute de recapitulare nu au fost degeaba, multe întrebări recapitulate cu 30 minute în urmă îmi pică şi le ştiu. Pun corect 68 de grile din 80. Restul la derută.
La ambele probleme, cam scrântesc raţionamentul, nu fac rezolvările corecte. Dar sper să scot ceva puncte şi la ele.

Peste două săptămâni cică primesc rezultatele…